Recruiterul păcălit de candidat

A se consuma cu prudență și a se trata ca un pamflet.

Încă îmi aduc aminte de întâmplarea asta, deși a trecut ceva timp de atunci. De puține ori mi se întâmplă să închid ușa în fața unui candidat și cu toate astea, când o fac, o fac rar și o fac pe bune.

Povestea, într-o versiune mai scurtă, e cam așa:

Eu îl caut pe el pe LinkedIn, îi prezint poziția, îi place, merge la interviu și primește oferta. Vorbesc cu el, îl consiliez, îi dau sfaturi și amândoi decidem că cel mai bine pentru cariera lui e să accepte poziția (tehnic și salarial era un pas înainte). Ce să vezi? Mă anunță a doua zi că el s-a răzgândit. Din principiu, înțeleg oamenii când spun că s-au răzgândit, pentru că am fost și eu în punctul acela și chiar știu cum e. Te cuprind emoțiile, sentimentele, gândul la fructele de la birou, cafele, colegi etc. Indiferent ce ar fi, e dreptul tău să te răzgândești și o ofertă nu te obligă la absolut nimic. Totuși, mergând din întrebare în întrebare cu el, aflu că, de fapt, primise o contraofertă (același candidat care jura pe roșu că nu acceptă nicio contraofertă). În fine, acceptă contraoferta, anunț clientul și ne vedem fiecare de drum. El cu bani mai mulți, eu cu o ușoară dezamăgire.

Fast forward câteva luni. Mă sună omul meu și îmi spune dacă îi pot face rost iar de ofertă…de data asta mai mare (că nah, vă dați seama că ce i-a fost promis nu s-a întâmplat, în afară de mărire). Desigur, un recruiter sufletist fiind, îi spun: măi, eu pot. Îți fac rost de ea în mai puțin de o zi și e foarte important să am commitmentul tău. Dacă vine oferta, o accepți? Ești hotărât? Răspunsul vine fulger: Sunt hotărât și o accept.

Bun. Zis și făcut. Îi fac rost de ofertă – mai mare de data asta. Ce să vezi? Omul meu e foarte mulțumit de ofertă, e chiar impresionat de cât de repede ne-am mișcat (și clientul, și eu) și cu multă emoție, părere de rău și puțin teatru, zice că, între timp, a primit totuși o altă ofertă (doar o idee mai mare) care, “pare” să fie mai bună. Se duce pe feeling, deci. Îi spun că, at the end of the day, e decizia lui și îl anunț cu această ocazie că, din păcate, ușile s-au închis și la mine, și la clientul meu pentru el. Mă întreabă ce părere am de compania X la care urmează să meargă (aparent totuși contează părerea mea). Ca să nu fiu răutăcioasă, îi dau doar datele și îl las să tragă singur concluzia.

Finalul?

Peste nici un an, mă trezesc cu un mesaj de la el în care îmi spune că firma aleasă dă bine doar ca nume, pentru că, din păcate, nici nu se dezvoltă și nici nu face ceea ce i-a fost promis la interviu.

Mi-am amintit atunci despre povestea: “băiatul care a strigat lupul”.

Oare era cazul să îl mai ascult și să îl ajut sau nu?